La 17 ani, Maria-Andreea Stancu spune că nu prea are prieteni, dar a scris un roman despre două fete a căror prietenie este încercată de Holocaust. „Fata care lipsea din fotografie” a câștigat Marele Premiu al concursului Prima Verba, iar manuscrisul urmează să fie publicat în 100 de exemplare. În spatele acestei reușite se află trei ani de scris, șters și rescris, dar și amintiri despre o întâlnire la Auschwitz, adopție, colegi care au rănit-o și oameni care au rămas aproape.
Povestea Mariei nu se reduce însă la un premiu literar. Este și istoria unei legături păstrate peste ani, a unei mame care a sprijinit-o și a unei adolescente care a ales să transforme întrebările despre pierdere și supraviețuire în literatură. Cu umor, discreție și curaj, ea vorbește despre ce înseamnă să ai încredere, să continui să scrii și să-ți găsești propriul drum.
Pe scurt
- 📚 Maria-Andreea Stancu, elevă de 17 ani din Cluj, a câștigat Marele Premiu Prima Verba cu romanul „Fata care lipsea din fotografie”.
- 🕯️ Povestea imaginară a Matildei și Evei pornește de la o întâlnire reală cu o supraviețuitoare, la Auschwitz.
- 🤝 Romanul explorează prietenia, memoria și felul în care legăturile pot rezista unor împrejurări potrivnice.
- 💬 Maria vorbește deschis despre adopție, bullying și sprijinul primit de la mama ei.
- 🌱 După premiu, adolescenta se gândește la studii de Asistență Socială și lucrează la un nou manuscris.
Maria și romanul despre prietenie care a început cu o fotografie
„Fata care lipsea din fotografie” o are în centru pe Matilda, o fată greco-catolică, și pe Eva, o fată evreică. Cele două se apropie după ce Matilda intervine când Eva este insultată și urmărită de niște băieți pentru originea ei. Înainte ca războiul să le schimbe viețile, cititorul le cunoaște prin întâmplări de copilărie: fură cireșe, se contrazic, salvează animale și își imaginează cum va arăta viitorul.
Apoi, legile antievreiești și războiul pătrund în rutina lor. Prietenia este pusă la încercare de decizii și violențe pe care două fete nu le pot controla. Maria nu a pornit de la dorința de a scrie o lecție de istorie, ci de la întrebarea ce se întâmplă cu oamenii care așteaptă pe cineva fără să știe dacă se va întoarce.
Premiul Prima Verba îi aduce romanului o primă ediție de 100 de exemplare. Pentru autoarea adolescentă, bucuria publicării se amestecă firesc cu emoția că fiecare cititor va înțelege personajele în felul său. Tocmai această deschidere face ca o poveste plasată într-o perioadă istorică să vorbească și despre legături durabile din prezent.
Întâlnirea de la Auschwitz care a schimbat direcția poveștii
Cu aproximativ trei ani înainte de câștigarea premiului, Maria a vizitat împreună cu mama ei fostul lagăr de la Auschwitz, astăzi muzeu și memorial. Acolo a întâlnit o femeie în vârstă care căuta chipul unei prietene printre fotografiile deținuților. În timpul celor trei zile petrecute în Polonia, Maria a aflat că prietena, pe nume Eva, supraviețuise lagărului, dar murise înainte să poată reveni la Auschwitz.
Femeia îi amintea adolescentei de bunica ei, iar această asemănare a făcut întâlnirea mai apropiată. În același timp, imaginile de la memorial au rămas apăsătoare: numărul copiilor uciși și cantitatea de păr uman expusă acolo. Sunt experiențe greu de așezat în cuvinte, iar Maria nu le transformă în spectacol. Le folosește ca punct de plecare pentru a se întreba cum poate memoria unei persoane să ducă mai departe povestea alteia.
Romanul nu reproduce viața femeii întâlnite, iar Matilda și Eva sunt personaje inventate. Totuși, întâlnirea reală a dat poveștii o întrebare esențială: ce rămâne dintr-o prietenie după despărțire, război și pierdere? Pentru Maria, răspunsul nu e unul simplu, dar scrisul îi oferă un spațiu în care întrebarea poate fi urmărită cu grijă.
De ce a ales o adolescentă să spună istoria prin destine personale
Maria spune că o ajută să înțeleagă trecutul atunci când află cum trăiau oamenii obișnuiți. La școală, orele de istorie includ explicații, notițe, discuții, documentare și proiecte. Pentru ea, evenimentele capătă contur atunci când sunt legate de viețile celor care le-au traversat, nu doar de date și termeni.
Dacă ar preda istoria, ar începe cu povestea unui om, o fotografie sau o scrisoare, apoi i-ar întreba pe elevi ce observă și ce ar vrea să afle. Este o cale apropiată de felul în care și-a construit romanul: cititorii întâlnesc mai întâi două fete care se joacă și se ceartă, iar apoi descoperă cum războiul intră în lumea lor. Detaliile cotidiene fac ca schimbările istorice să nu pară abstracte.
O astfel de abordare nu micșorează gravitatea Holocaustului și nici nu pretinde că ficțiunea poate înlocui documentele sau mărturiile. Dimpotrivă, poate deveni o punte către ele, dacă este însoțită de respect și de verificarea contextului. Cei interesați de felul în care poveștile îi apropie pe tineri de lectură pot descoperi și această selecție de povești fascinante și captivante.
Trei ani de scris, printre teme, vacanțe și planuri schimbate
Maria a lucrat la roman în ritmul ei, fără un program rigid. Scria după ore, în vacanțe sau când găsea un răgaz, apoi revenea asupra paginilor și modifica ce nu o convingea. Ca în multe proiecte lungi începute în adolescență, timpul pentru manuscris concura uneori cu temele și cu obligațiile școlare.
Cu umor, Maria recunoaște că uneori îi spunea mamei că învață, deși scria. Premiul nu a schimbat complet dinamica de acasă: mama încă o întreabă dacă și-a făcut lecțiile, iar după mica negociere cele două ajung să stea la povești și să planifice weekendul. Se contrazic, mai ales când Maria își dorește să ia singură mai multe decizii, dar relația lor păstrează loc pentru apropiere și glume.
Scrisul ei a început devreme. Bunica a ajutat-o să învețe literele, iar spre sfârșitul clasei întâi Maria citea singură. Pe la nouă ani a început să inventeze poezii și povestiri. Unele amintiri din copilărie au ajuns, transformate, în roman: jocurile de-a v-ați ascunselea, mersul la vie ori o întâmplare cu un iepure. Pentru idei și pentru disciplină, uneori este suficient să existe timp de revenire, nu un calendar perfect.
- ✍️ Să noteze o scenă sau o replică atunci când apare, fără să ceară de la ea însăși un capitol întreg.
- 📖 Să recitească după o pauză, când unele pasaje pot fi privite cu mai multă detașare.
- 🕰️ Să aleagă momente scurte de lucru, adaptate școlii și odihnei, nu un program care devine o povară.
- 💬 Să ceară o părere de la cineva de încredere, păstrându-și totuși propriul glas în poveste.
Adopția, mama și prietenia care a rămas aproape
Maria a ajuns în grija unei asistente maternale când avea șase luni. La patru ani și jumătate a întâlnit-o pe femeia care avea să-i devină mamă adoptivă. Întrebarea pe care i-a pus-o atunci, „Ai venit să fii mămica mea?”, a emoționat-o pe viitoarea mamă. La 11 martie s-a mutat în casa ei, iar adopția a fost încheiată legal câteva luni mai târziu.
Din primii ani, Maria își amintește puține lucruri, însă una dintre persoanele pe care le păstrează în memorie este Roxy, nepoata asistentei maternale. Mama adoptivă a făcut un efort ca fetele să poată continua să se vadă și s-a apropiat de mama lui Roxy. Prietenia lor a supraviețuit astfel unei schimbări majore de familie și a rămas prezentă până în adolescență.
Maria își descrie mama drept persoana cea mai apropiată. Cele două călătoresc împreună și pot trece de la discuții despre școală la planuri de weekend. Pentru părinții care încearcă să înțeleagă apropierea și autonomia unui adolescent, experiențele diferă de la o familie la alta; un reper util poate fi lectura despre legătura cu adolescentul și provocările ei. În cazul Mariei, sprijinul nu înseamnă absența dezacordurilor, ci posibilitatea de a vorbi după ele.
„Nu prea am prieteni”: cum vorbește Maria despre încredere
Despre prieteniile de acum, Maria spune că nu prea are. Unele experiențe neplăcute cu alți copii au făcut-o să fie mai rezervată și să nu numească ușor pe cineva prieten. A fost luată peste picior și a trecut prin bullying, dar nu dorește să intre în detalii. Spune doar că anumite vorbe au durut și că a continuat să facă lucrurile care îi plac.
În astfel de momente, sprijinul mamei a contat. Maria a putut să-i ceară ajutorul și să știe că nu este singură. Pentru un adolescent care se simte respins, simpla disponibilitate a unui adult de încredere poate deschide o conversație; nu e nevoie ca părintele să aibă imediat soluția perfectă. Uneori, ascultarea fără presiunea de a povesti mai mult decât dorește copilul este deja un gest de apropiere.
Maria asociază prietenia cu încrederea, nu cu numărul de persoane din jur. Între timp, câinii și pisica ei fac parte din cercul de afecțiune al casei, iar Roxy rămâne o prietenă veche. Povestea ei amintește că apropierea se poate construi în forme diferite și în ritmuri diferite, fără ca cineva să fie obligat să ofere detalii despre experiențe dureroase.
| Moment din poveste | Ce se întâmplă | Ce poate rămâne cu cititorul |
|---|---|---|
| 🤝 Copilăria Matildei și a Evei | Fetele se apropie prin joacă și gesturi de solidaritate. | Prietenia se formează în lucruri mărunte, nu doar în momente dramatice. |
| 🕯️ Războiul și persecuția | Legile antievreiești schimbă viața personajelor. | Istoria afectează oameni concreți și relațiile lor. |
| 💬 Experiența Mariei la școală | Adolescenta descrie răutăți, dar păstrează limitele poveștii personale. | Încrederea poate începe cu un adult care ascultă fără presiune. |
| 🏡 Legătura cu Roxy | O prietenie din primii ani continuă și după adopție. | Unele legături durabile se păstrează prin grijă și consecvență. |
Familia, bunica și amintirile care hrănesc literatura
În amintirile Mariei, bunica are un loc aparte. Ea a învățat-o să citească și i-a spus povești, iar împreună au strâns momente pe care adolescenta le rememorează cu tandrețe și haz. O prăjitură pregătită pentru ziua mamei nu a ieșit cum plănuiseră: blatul s-a lăsat, iar ele au încercat să ascundă totul sub frișcă. Când au cântat „La mulți ani”, râsul le-a luat-o înainte.
Mai există și drumul spre mare, când Maria avea în jur de zece ani și voia să doarmă în mașină. Bunica o trezea ca să-i arate frumusețea țării. Asemenea scene par mici, dar în ele se adună felul în care o persoană devine importantă: printr-un drum, o rețetă ratată, o poveste spusă seara.
Maria a păstrat și obiceiul de a inventa. În copilărie, găsea jocuri și avea mereu propria versiune despre o năzbâtie. Astăzi, aceeași energie se vede în felul în care îmbină întâmplări personale, povești auzite și personaje imaginare. Literatura nu copiază viața, ci o trece printr-o lentilă proprie, păstrând uneori emoția chiar când schimbă faptele.
Premiul Prima Verba și planurile de după publicare
După ce manuscrisul a fost încheiat, mama Mariei a căutat pe cineva din afara familiei care să îl citească. În această perioadă a descoperit concursul Prima Verba și i-a propus fiicei să participe. Organizatorii le-au invitat apoi la Drobeta-Turnu Severin, fără să le dezvăluie telefonic că Maria urma să primească Marele Premiu.
Drumul a devenit și o excursie: au vizitat Cazanele Dunării și Porțile de Fier, iar vestea premiului au aflat-o la festivitate. Publicarea în 100 de exemplare este un pas concret, dar nu înseamnă că experiența unui autor se încheie odată cu tipărirea. Maria are emoții în privința reacțiilor cititorilor și ar vrea să afle ce personaje sau întâmplări le rămân în minte.
Adolescenta lucrează deja la un alt manuscris, „Casa care își amintea”. Se gândește să studieze Asistență Socială la Universitatea Babeș-Bolyai și, dacă va avea ocazia, să lucreze în domeniul adopțiilor. Face voluntariat și povestește despre întâlnirea cu un băiat retras, de care s-a apropiat jucându-se împreună cu o pisică albă. În viitorul pe care și-l imaginează, scrisul și grija pentru oameni nu se exclud.
Întrebări despre Maria, roman și prietenia care rezistă
Reușita Mariei nu șterge momentele dificile și nici nu cere ca fiecare adolescent să-și transforme experiențele în artă. Ea arată, mai degrabă, cum o întâlnire, o amintire de familie și o întrebare despre încredere pot deveni materia unei povești. Iar un premiu poate deschide o ușă, fără să stabilească singur drumul care urmează.
Ce roman a scris Maria-Andreea Stancu?
A scris „Fata care lipsea din fotografie”, povestea fictivă a Matildei și Evei, două fete a căror prietenie este încercată de Holocaust. Romanul a câștigat Marele Premiu Prima Verba, iar publicarea este prevăzută în 100 de exemplare.
De unde a venit ideea romanului despre Holocaust?
Un punct de pornire a fost vizita Mariei și a mamei sale la Auschwitz, unde adolescenta a întâlnit o femeie care căuta fotografia unei prietene. Personajele romanului sunt inventate, iar povestea lor explorează despărțirea, memoria și supraviețuirea.
Maria mai păstrează prietenii din copilărie?
Da. Roxy, pe care Maria o cunoaște din perioada în care era îngrijită de o asistentă maternală, a rămas o prietenă apropiată. Mama adoptivă a sprijinit continuarea legăturii dintre cele două fete.
Ce vrea Maria să facă după liceu?
Maria se gândește să studieze Asistență Socială la Universitatea Babeș-Bolyai și este interesată de domeniul adopțiilor. În paralel, lucrează la un nou manuscris și își dorește să continue să scrie.